Compozitia minerala a Lunii. Analiza si fotografiile efectuate de catre Daniel Bertesteanu, 27 ian 2019. Editie revazuta si adaugita pe 31 ian 2019

Soarele in H alpha de Dl. Neculai Radulescu (articol revazut si adaugit in 26 Ian 2019)
26 ianuarie 2019
Cometa 46P/Wirtanen fotografiata de Radu Gherase in data de 13 dec.2018
29 ianuarie 2019

Compozitia minerala a Lunii. Analiza si fotografiile efectuate de catre Daniel Bertesteanu, 27 ian 2019. Editie revazuta si adaugita pe 31 ian 2019

Daniel Bertesteanu revine cu o o editie revazuta a postarii anterioare de pe data de 27 Ian 2019, la care a adaugat pe prima poza a Lunii si scara (100 de pixeli- 225 km) plus inca citeva denumiri ale unor forme de relief lunare.

În secolul XVII se credea că zonele închise la culoare de pe suprafața Lunii ar fi pline cu apă și corespund unor lacuri uriașe motiv pentru care au fost denumite mări. Cele mai vizibile și mai mari au primit nume curioase legate cumva de lumea acvatică precum Marea Norilor, Marea Ploilor, Marea Liniștii, Marea Serenității sau Oceanul Furtunilor.

Ele reprezintă de fapt zone asemănătoare unor câmpii joase și sunt formate din lavă solidificată (bazalte) ce conține piroxeni, olivină și ilmenite. Aceste roci sunt bogate în oxizi de fier și de titan motiv pentru care au o culoare mai închisă și o densitate mai mare. Pe de altă parte, zonele mai deschise la culoare au fost denumite Terrae deoarece se credea că sunt mai înalte, asemănătoare unor podișuri sau munți, lucru care s-a și confirmat ulterior. Astăzi știm despre ele că sunt formate din roci cu densitate mică de tipul anortozitelor. Aceste roci sunt bogate în oxizi de calciu, aluminiu și siliciu și sunt mai vechi decât bazaltele din alcătuirea mărilor.

Suprafața solidă a Lunii s-a edificat în urmă cu 3.9-4.5 miliarde de ani când oceanul de lavă topită care acoperea în întregime suprafața selenară a început să se răcească și să se diferențieze prin procese de cristalizare a mineralelor. Cele cu densitate mai mare (piroxenii și olivina) s-au scufundat în manta iar anortozitele s-au ridicat la suprafață formând crusta primitivă. Ulterior, datorită proceselor eruptive și de impact, magma din interior a ajuns la suprafață și pe seama gravitației mici și a vâscozității reduse (asemănătoare uleiului de automobil) a umplut suprafețe vaste după care s-a solidificat formând mările și bazinele. Dacă privim cu atenție la mările albastre din imaginea noastră, observăm că ele prezintă considerabil mai puține cratere decât zonele mai înalte și mai deschise la culoare. Aceasta înseamnă că mările sunt mai recente decât terrele și că au avut mai puține șanse să fie bombardate cu asteroizi.

Energia uriașă degajată în urma impactului cu asteroizi duce la formarea unui crater suficient de adânc (3-4 km) încât să expună stratul de anortozit din profunzimea crustei lunare. În jurul craterelor mari, anortozitele topite se împrăștie pe distanțe uriașe sub formă de raze de ejecta deschise la culoare. Ele se pot observa cu ușurință în imaginea noastră mai ales la craterele mai recente precum Tycho, Copernicus, Kepler și Aristarchus. În cazul craterului Messier A, direcția ejectei ne spune că asteroidul generator a lovit suprafața lunară la un unghi foarte mic și fie a ricoșat precum o piatră pe apă, fie s-a rupt în două bucăți generând 2 cratere apropiate- Messier și Messier A.

Imaginea a fost realizată cu un telescop newtonian la care am pus o cameră monocromă ce a tras succesiv 3 serii a câte 50 de cadre corespunzătoare filtrelor de roșu, verde și albastru. Procesarea imaginii am efectuat-o în PixInsight trecând prin următoarele etape:

– aliniere și stack cadre raw Red, Green și Blue cu obținerea de cadre master R, G și B.

– linear fit pentru un bun balans cromatic și apoi combinare cadre master R, G și B într-o imagine “color”.

– deconvoluție pentru recuperarea detaliilor.

– sharpening cu Unsharp Mask și wavelets în Multiscale Linear Transform.

– ajustare contrast, amplificare culori și tușe finale în Curves Transformation.

Din combinarea cadrelor R, G și B a rezultat inițial o imagine dominată de nuanțe de gri și în culori abia perceptibile dar pe care ulterior le-am amplificat și saturat rezultând o imagine plină de contrast în care culorile corespund cumva structurii mineralogice a suprafeței selenare.

Zonele albastre sunt mai tinere și sunt bogate în bazalte cu oxizi de fier și de titan (piroxeni, olivine, ilmenite) iar zonele galben-portocalii sunt mai vechi și cuprind anortozite cu oxizi de aluminiu și de calciu. Zonele albastru închis-mov conțin material piroclastic ce a fost ejectat în timpul erupților vulcanice și care în timp ce se împrăștiau și cădeau lent pe suprafața lunară s-au răcit transformându-se în fragmente mici de sticlă amestecată cu rocă ce reflectă puțin lumina. Culoarea deschisă a craterelor și a razelor de ejecta sunt o dovadă a expunerii la suprafață a anortozitelor de adâncime și o mărturie a evoluției geologice a Lunii de la formarea ei și până astăzi.

Detalii tehnice:

Telescop: Skywatcher PDS Explorer 130/650 mm, F5, tunned pe Heq5 Pro.

Camera: QHY 163 M cu filtre RGB de la Optolong; rezoluția sistemului 1.20 arcsec/pixel.

Software: Hyperion Prism Software, AutoStakkert, PixInsight.

Autor text si fotografii : Daniel Bertesteanu

1 Comment

  1. Ovidiu spune:

    Felicitari lui Daniel pentru acest test educational-stiintific realizat cu astfel de instrumente modeste de amator!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *