RO (English below)

Α Ursae Minoris, mult mai populară sub numele de Polaris sau Steaua Polară, este cea mai strălucitoare stea din constelația Carul Mic, dar este mult mai familiară ca reper de navigație de câteva sute de ani, fiind la doar 1° distanță față de polul nord ceresc și totodată fiind un astru relativ static pe bolta cerească boreală.
Deși ochiului liber, Polaris ni se pare că este o stea singulară, ca multe alte cazuri, aceasta este de fapt o stea triplă, formată din:
– Componenta principală α UMi Aa – o supergigantă portocalie de clasă spectrală F7, deci mai evoluată decât Soarele, cu o masă de 5,4 ori mai mare și o luminozitate de cca. 1260 ori mai mare. Comparativ cu stelele mai fierbinți, stelele de clasă F au liniile de hidrogen din seria Balmer mai puțin intense dar se remarcă prin prezența benzii G corespunzătoare moleculelor de CH.
De asemenea, în spectrul acestor stele liniile metalice de sodiu, magneziu și fier încep să prindă contur.
Vârsta α UMi Aa este estimată la doar 70 milioane de ani fiind o cefeidă clasică cu o variație a magnitudinii între 1,86 și 2,13
– Α UMi Ab – componenta foarte apropiată de α UMi Aa, este de tip spectral F6, având o masă de 1,4 ori mai mare că a Soarelui. Are o magnitudine aparentă de 9,2 și orbitează la aprox. 3 UA față de steaua principală.
– Α UMi B – componenta mai îndepărtată, este de tip spectral F3 și este de 1,4 ori mai masivă decât Soarele. Are o orbită la distanță de aprox. 2400 UA față de dubletul α UMi Aa + Ab și are o magnitudine aparentă de 8,7.
Α UMi B este relativ ușor de observat printr-un telescop mediu, fiind mai îndepărtată de luminozitatea foarte mare a dubletului primar.
Distanța față de acest sistem a suferit multe modificări de-a lungul timpului, în prezent fiind acceptată valoarea de 448 ani-lumină – calculată de misiunea GAIA EDR3 (decembrie 2020).
Captura foto a fost realizată folosind rețeaua remote SLOOH, iar spectrul stelei a fost capturat folosind un telescop Newtonian 200 mm și spectrograful Alpy 600.
Autori: Bogdan Stanciu, Daniel Berteșteanu

EN

α Ursae Minoris, known better as Polaris or the North Star, is the brightest star of the Small Dipper constellation, but is more popular known as a navigational beacon for hundreds of years, because its location very close to the celestial north pole (only 1° away).

Although to the naked eye, Polaris looks like a single star, like in many other cases, it is actually a triple star, with the following components:

– the main star α UMi Aa – an orange supergiant, spectral class F7 (so it’s more evolved than our Sun), has a mass 5,4 times bigger than the Sun’s and a luminosity 1260 times higher. Compared to hotter stars, F type stars have the Balmer hydrogen lines in their spectrum less intense, but we can notice the presence of G band which corresponds to CH molecules. Moreover, their spectrum has more developed metallic lines of sodium, magnesium and iron. The age of α UMi Aa is only 70 million years, being classified also as a classic cepheid with a magnitude variation between 1,86 – 2,13;

– α UMi Ab – a component located very close to α UMi Aa, is a F6 type star with a mass 1,6 times larger than the Sun’s. Has an apparent magnitude of 9,2 and orbits at just 3 AU from α UMi Aa.

– α UMi B – a more distant companion of F3 spectral class, has a mass 1,4 times larger than the Sun. It orbits at approx. 2400 AU from the primary doublet and has an apparent magnitude of 8,7.

α UMi B is easier to observe using a medium aperture telescope, being more distant from the high luminosity of the main doublet.

The distance to this triple star has suffered many changes in time, but currently the agreed value is 448 light-years – computed by the GAIA EDR3 mission (December 2020).

The photograph of Polaris was done using the SLOOH remote telescope network, and the spectrum was done using a Newtonian 200 mm telescope and an Alpy 600 spectrograph.

Authors: Bogdan Stanciu, Daniel Berteșteanu